Dar printre tot ce e urat si greu de indurat
Mai sunt cei care sa fie oameni n-au uitat
Asa cum porumbeii albi se vad mai bine
Cand cerul e-norat
Si cum acesta si-ntr-un lucru murdar ca balta
Se lasa reflectat
Tot asa durerea ne arata ca sa fim fericiti inca n-am uitat
Si ca cea mai mare intelepciune a vietii
E sa vezi dincolo de suprafata tristetii
E arta pe care vrei sa-nveti s-o descifrezi
E muzica pe care inca nu sti s-o asculti
E poezia pe care stiai candva s-o citesti
E tabloul ce se misca mereu pe langa tine
E tabloul in care si tu vibrezi…
Dar parca nu-l mai vezi…
Asta e tot ce te-nconjoara
Deschide-te! Lumea e o arta
El e Creatorul ei
Si Frumosul din ea inca infioara
Oamenii..dezamagesc. Eu sunt om.
“Adierile” ma misca uneori mai mult decat o fac oamenii.
Povestile triste, sunt mai usor de crezut decat realitatea…
Ma uitam la Salome cand isi plangea in biserica, in genunchi, iubirea aparent pierduta. Vai cata durere! Dar cand apare programul de stiri si aflu despre copii abandonati, schimb canalul. E prea dureros. Dulce ignoranta.
Oare oamenii ii compatimesc mai usor pe cei care PAR ca sufera, pt ca la sfarsit, e doar o poveste, si asta ii consoleaza.
Dar realitatea… o porti cu tine in suflet, o duci cu tine la piata, o ai cand iti alegi hainele, cand scrii despre ea, dar nu poti scapa de ea asa cum faci cu o poveste, decat daca faci ceva real cu ea.
Povestile pt filme, pleaca din imaginatie si se intorc acolo pt a fi uitate.
Realitatea insa, palpaie ca o alta inima in viata ta.
Intr-un timp o randunica
Avea-n cuibu-i sase pui.
Si privea la ei sarmana
Ca la chipul soarelui
De cu zori pleca sageata
Cautand pe deal si vai
Hrana pt puii sai
Si-n iubire-ai nu odata
S-a culcat ea nemancata.
Dar atat de fericita
Ca nu s-a-ntamplat nicicand
Dintre pui s-adoarma vreunul
Ars de ste sau flamand.
Nici n-a fost mai mandra mama
Decat ea-ntre randunici
Cum vazu-ntr-o zi cum puii
Se facusera voinici.
Ea n-a mai avut odihna
Ni ci cat ai clipii sub soare.
Pana cand pe fiecare,
Nu la invatat sa zboare.
Dar cand toti aveau sa plece
Incotro aveau sub slava
Randunica istovia
A cazut in cuib bolnava.
Si cu ochii plini de lacrimi
Tinta-n ochii fiecui
Zise celor sase pui:
“Dragii mamei eu de-aseara
Simt in inima un cui
Aripile rau am dor
Si nici vorba sa mai zbor
Astazi fiinda sunt bolnava
Dragii mamei se cuvine
Mari cum v-a facut maicuta
Sa-ngrijiti si voi de mine!”
Si ca nici-unul din pui
Sa nu creada ca mi-e rob
Fiecare sa-mi aduceti
Zilnic numai cate-un bob.
Cu-ale voastre sase boabe
Milostivul ma va tine
Pana cand voi-va cerul
Sa ma faca iarasi bine.
Ascultand cuvantul mamei
Au plecat cei sase pui
Si-au adus in sase zile
Fiecare bobul lui.
Mai departe insa puii
Beti de-al cerului inalt
Fiecare-avand nadejdea
Ca-i aduce celalalt.
N-a mai dus, nici unul bobul
Si uitata mucenica
A murit atunci de foame
Cea mai sfanta randunica.
De-atunci a ramas povestea
Trista, ne-luata-n seama
Ca o mama iti hraneste
Sase, opt sau zece pui
Insa zece pui adesea,
Nu pot, toti hranii, o mama.
Vasile Militaru
Invata de la apa sa ai statornic drum
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa treci si sa veghezi
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi!
Invata de la soare cum trebuie s-apui.
Invata de la piatra cat trebuie sa spui.
Invata de la vant ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci.
Invata de la toate, ca toate-ti sunt surori
Cum treci frumos prin viata, cum poti frumos sa mori.
Invata de la vierme ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi
Invata de la ape sa nu dai inapoi
Invata de la umbra sa fii smerit ca ea
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti!
Invata de la greier, cand singur esti, sa canti,
Invata de la luna sa nu te inspaimanti
Invata de la vulturi, cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei!
Invata de la floare sa fii gingas ca ea
Invata de la miel sa ai blandetea sa
Invata de la pasari sa fii mereu in zbor
Invata de la toate ca totu-i trecator!
Ia seama fiu al jertfei, prin lumea-n care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci!
DIN LIRICA NORVEGIANA
Se frange in zbor si cade mereu
Fericirea locuieste in soare
Dar se-nalta oricat ar fi de greu
Chiar de aripa-i ranita si doare.
N-a ajuns nicicand prea departe
Dar s-a ars de-atat de multe ori
Sa mai caute?In care parte?
Fericirea e, dupa, ce mori?
S-a frant in zbor si-a cazut uneori
Pana ce zborul va fi curat iar
Ca Phoenix din cenusa, si ea din noroi
Se va-nalta si cantecu-i va fi clar.
Nu mai crede orbeste-n surate
Isi cauta fericirea unde ea locuieste
Ca-n soare cantecele-s curate
Dar soarele prea tare-o-ncalzeste
Fericirea nu-i pt ea… si-l paraseste .
Sa te destepti odata cu zorii, si sa pasesti usor, prin roua florilor
Sa cazi in genunchi, sa te intinzi visator, pe calea norilor
Si sa te lasi calcat in picioare de buburuze, peste ganduri ursuze
Sa simti c-ai murit…mi-e-asa dor sa mor
Sufletu-ti e-n toate-ntiparit…si toate vibreaza usor
Vantul prin iarba si tine, adie
Soarele e-altceva prin funzele din vie
Simti cum poti alerga cu norii
Si-ntelege fiecare form-a-lor
Acum poti auzi cantul culorii
E-n puterea zorilor.
Nu credeam sa te-ntalnesc vreodata
M-asteptam sa te pierd prin vise
Sau in real sa ma lasi uitata
Apoi vocea ta in gand imi aparuse:
“Nu vei iubi un alt baiat, nici eu o alta fata”
Imi amintesc si-acum cat o chinuiam
Si cand se apropia in zbor, aripile i le frangeam
Pleca apoi cu-aripile- n brate si ochii-n lacrimi
Vai mie! Au fost si-atatea alte patimi…
Si bucle si lacrimi, si ochi si sprancene
Zambete ce iasa din suflet printre gene
Nasuc si buze mici, obrajori si pistrui
Ingerul asta e-al meu sau al cui?
Ganduri si vise le pierde-ntre perne
Pe cearceaf, in zori, din aripi mai gasesc pene
Iar a visat urat si-a falfait usor din ele…
Marii filozofi Te numesc slabiciune
Cei coplesiti de viata, spun ca esti un chin
Ca ce-nsemni Tu e tot mai greu de inteles
Ca viata daruita e-un continuu sacrificiu fara sens
Kant spune ca nu exista nimic vesnic
Lumile se nasc si mor intr-un univers sferic
Nietzche sustine ca te recunosc doar cei
Ce nu patrund cu ratiunea adevarul filozofiei
Te cauta mereu, in toate locurile gresite
Te gasesc apoi, cand viata lor e pe sfarsite
Si privesc in ultimul loc in care s-au gandit sa se uite:
In inimile lor ostenite…
Caci Tu sa-i ajuti mereu
Locuiai, unde sa priveasca era cel mai greu
Te-au cautat in cer si pe pamant
Te-au cautat in soare, nu Te-au gasit in vant
Caci tu stateai pitit si-i priveai in tacere
In locul unde se-ascunde-un lucru cel mai bine:
La vedere.
 | alexandraamelia on SASE PUI SI-O BIATA MAMA |
 | Anca on SASE PUI SI-O BIATA MAMA |
| alexandraamelia on SASE PUI SI-O BIATA MAMA |
 | elena on SASE PUI SI-O BIATA MAMA |
| Alexandra on 7 decembrie 2007 |
