ma-nfrupt si sorb.. sunt surd si orb..
m-apas mai tare pe pamant, m-am ratacit de tot ce-i sfant
cresc incet cand cresc adanc si repede cand cresc urcand
mi-e dor de tine Doamne, recunosc:
le stiu pe toate dar nu le cunosc
asa ca ia Tu pumnul asta de pamant
sufla iara si fa-l sfant
se stinge focul meu pe drumul tau
mi-au aruncat cenusa-n ochi
si nu vad sa te urmez
mi-asterne iar bete uscate
mi-e-asa sete sa le ard pe toate
arata-mi cum sa ies din fum
ia-mi cenusa de pe pleoape
si stinge-mi strigatul in soapte
MI-AU CRESCUT ANTENE PRIN LUMI NECUNOSCUTE
AU CAPTAT NIMIC SI MI-AU UMPLUT SUFLETUL CU EL
MI-AU ADUS RASPUNSURI…CARE NU M-AJUTA LA NIMIC
DAR SUNT DE NEOPRIT IN A PUNE INTREBARI.
Hohote de ras ce se sparg in urechi ca baloanele colorate de sapun
Joaca de copil netulburata de nimic…asta si privirea unui batran om bun
ce regreta tot ce azi pare un fum
Toate-s departe-acum.
Eu nu. Dar cerul stie ce spun.
Ma aflu undeva la jumatatea acestui drum
Palme pe talpi inghetate de dor, topite de-acum…sub caldura celui mai palpabil fum
Tampla de copil odihnita pe picior de mama.Copilul la ureche isi tine o palma
asa,piciorul mamei n-aude tot ce viitorul vis ii va spune
O mana cu pielea crapata de griji, fruntea i-o dezmiarda
fruntea ne-ncruntata
Din degete iese iubirea ce intra prin firele de par, adanc…adanc…
va fi un vis bun.
Eu nu. Dar cerul stie ce spun.
N-am sarutat-o cu drag pe mama, de ramas-bun
“Oamenii vin si pleaca. Poate asa e bine”
Fiecare din ei duce o bucatica din tine
Oamenii vin si pleaca
Cercuri se maresc, cercuri se micesc
Cercuri se propaga
Lumea e unda ce poarta cu ea
Vibratia pentru care a pus o bataie si inima ta
Oamenii vin
Cu tot cu visele lor
De asta nu-i usor…
Cand visele se intalnesc
Lumi noi se nasc ori se ivesc
Oamenii vin
Cu zambetele lor inghetate-n amintiri
De unde le topesti cu drag, sa vezi cum curg
In prezentul din trairi
Apoi te surprinde totul c-un amurg
Oamenii pleaca
Dupa ce le-ai scos sufletul din teaca
Poate asa e bine?!
Raspunsul asta nu-i la mine
Cand luna se lasa pe spate si viseaza
asteptarea e grea si dureaza
Cand soarele iti striga “TREZIREA!”
iti stergi de la ochi nedumerirea
Nu trece mult si-ti amintesti
ca iar uiti sa nu iubesti
Oftezi si te arunci pe pat
visatul nu s-a incheiat
Nu-nchizi ochii nici o clipa
dar ai spor ca o furnica
Si le vezi pe toate mari
ca privind prin ochelari
Si-s aici si-s langa tine
nu sti de-i rau sau de ii bine
Dar iti place cum iti vine
plutesti in vise si suspine
Fara vre-un rost tu le traiesti asa cum sunt
si crezi in lucrurile fara rost de pe pamant.
E ceva in mine ce ma consuma asemeni focului pe lumanare
Ma hranesc cu asta si il/o hranesc
E un gand, un sentiment, un anotimp.
E o lume mica, e un vis mare.
E ca.. asteptarea unei zi de sarbatoare
Ca o frunza-n vant: uneori e sus alteori e jos; uneori pe fata, alteori pe dos
Ma rog mereu sa se termine…
Si ea mereu se intateste
E o stare de “nestare”
O fi ceva fizic, pshihic, metafizic?
O fi ceva? N-o fi nimic?
Dar printre tot ce e urat si greu de indurat
Mai sunt cei care sa fie oameni n-au uitat
Asa cum porumbeii albi se vad mai bine
Cand cerul e-norat
Si cum acesta si-ntr-un lucru murdar ca balta
Se lasa reflectat
Tot asa durerea ne arata ca sa fim fericiti inca n-am uitat
Si ca cea mai mare intelepciune a vietii
E sa vezi dincolo de suprafata tristetii
Si dincolo de astea, am descoperit cu stupoare
Ca mai sunt oameni a caror inimi iubitoare
Trec dincolo de sex, etnie, religie si-a pielii culoare.
E arta pe care vrei sa-nveti s-o descifrezi
E muzica pe care inca nu sti s-o asculti
E poezia pe care stiai candva s-o citesti
E tabloul ce se misca mereu pe langa tine
E tabloul in care si tu vibrezi…
Dar parca nu-l mai vezi…
Asta e tot ce te-nconjoara
Deschide-te! Lumea e o arta
El e Creatorul ei
Si Frumosul din ea inca infioara
Nu suport sa o aud pe mama zicand ca uneori parc-as fi mai inteleapta decat ea. E ca si cum mi-as fi pierdut un stalp de sprijin.
Voi deveni eu propriul meu stalp? Un stalp care se sprijina pe sine…? Nu am atata incredere in mine..
Poate asta e unul din motivele pt care am nevoie de Dumnezeu. Am nevoie sa cred in existenta Lui. E singurul care ma poate sprijini mereu, singurul pe care ma pot baza, fara sa-mi fie teama ca intr-o zi il voi cunoaste atat de bine incat voi sti cum sa-l “depasesc” sau mai mult, incat sa simt ca se bazeaza pe mine. Desi.. as vrea sa-L ajut. Si cred ca are nevoie de oameni…
Iar daca eu ma simteam singura din lume care conteaza pt El, cea pt care a fost creata lumea, atunci, normal e ca El sa se bazeze doar pe mine. Hm…
Poate gandurile astea ma vor salva candva de la ceva…
Poate ma vor condamna pt ca desi le-am constientizat, nu am tinut intotdeauna cont de ele.
 | eugenia.vasilescu on SASE PUI SI-O BIATA MAMA |
 | alina on IMNUL VIETII |
 | PAUN ELENA on IMNUL VIETII |
 | Petrik P on ruga |
 | ixpaint on ruga |
